În 2020 canapeaua a devenit obiectul de decor cel mai important din casă. Tot acum am constatat cât de important este să alegi o piesă de mobilier de calitate.
Te invităm să faci împreună cu noi o plimbare prin colorata poveste a canapelei și a numeroaselor sale rude de gradul I și află totul despre diferențele dintre tipurile de piese care intră în categoria aceasta. Ce înseamnă diferiții termeni? Îi cunoști pe toți?
Înclinați-vă pe kliné
Povestea canapelei începe în Antichitate. Vechii greci aveau niște piese numite kliné, foarte asemănătoare cu meridiană modernă și folosite pentru la lua masa. Din marmură, din metal sau din lemn, cu căptușeală și tapițerie, acestea erau combinate cu măsuțe pe care se punea mâncarea.
Somnul post-meridian pe meridiană
Dacă tot am menționat meridiană, să începem cu ea: această este un tip de canapea, uneori numită impropriu „șezlong” și caracterizată prin spătarul înălțat într-o parte și continuat pe una dintre lături, dar complet absent pe latura opusă: formă originală și foarte elegantă este justificată de funcția meridienei, care a apărut în saloanele rafinate din secolul XVIII drept o piesă pe care să se poată face o scurtă siestă: astfel, pe brațul înclinat din continuarea spătarului se sprijinea capul, iar partea opusă era lipsită de braț pentru a-i permite doamnei să-și întindă picioarele.
În treacăt fie spus, o varianta de meridiană fără spătar, dar cu brațe pe ambele părți este ceea ce se numește un recamier – după celebra franțuzoaică socialite din secolul XVIII, Juliette Récamiere. Nicio legătură cu celebrele canapele-pat cu „lada de studio” din apartamentele ceaușiste.
Sau pe divan? Mai bine pe dormeză!
O funcție similară cu a meridienei îndeplinește și obiectul desemnat actualmente prin termenul „divan”, la origine un cuvânt turcesc care se referea la o încăpere întreagă, cea în care se întâlneau demnitarii otomani pentru consfătuiri. Astăzi, cuvântul desemnează o piesă hibridă, ceva între un pat de o persoană și o canapea (dar nu o canapea convertibilă în pat!), ceva ce în engleză se numește daybed, dar care nu are formă distinctivă a meridienei.
Astfel, divanul este mai degrabă o banchetă foarte moale, cu căpătai. Bunicii noștri foloseau, mai probabil, termenii „dormeză” (în franceză „dormeuse”, de la „dormir”, a dormi) sau „otomană”. Pentru a complica și mai mult povestea acestor cuvinte, „otomană” se folosește în continuare pe scară largă, doar că în accepțiunea recentă nu mai desemnează un divan, ci un fel de pouf mai mare. Pouf-ul este... glumeam, știm că știți.
Și-atunci, șezlongul?
Dacă meridiană este denumită impropriu „șezlong”, ce este atunci șezlongul? Ei bine, cum îi spune și numele, tot franțuzesc, șezlongul este „une chaise longue”, adică un scaun lung. Deci un fotoliu cu un șezut foarte adânc, pe care să îți poți întinde picioarele, dar pe care nu te poți totuși întinde cu totul.
Canapea vs bancheta
Strămoșii direcți ai canapelei, destul de puțin asemănători cu ce cunoaștem noi astăzi, au apărut în secolul XVIII, întâi sub formă unor scaune largi, tapițate și cu brațe din lemn. Relativ simple la început, odată cu afirmarea stilului Ludovic al XV-lea formele acestora au devenit din ce în ce mai grațioase, iar decorația mai abundență, atât la nivelul lemnului superb sculptat, cât și la nivelul țesăturii folosite pentru tapițerie. Umplutura era din câlți, pene sau par de cal.
Aplicate la perioada aceea, cuvintele „canapea” și „bancheta” sunt aproape sinonime. În zilele noastre, însă, bancheta este lipsită de brațe, adesea și de spătar, și mai ales are un plan de ședere mai înalt decât al canapelei.
Așadar, ce se înțelege astăzi printr-o canapea „clasică” este o piesă cu șezut, spătar și brațe integral tapițate cu piele sau cu material textil și umplute cu o umplutură moale.
Liniară vs colțar
„Canapea liniară cu două locuri” sau „cu trei locuri” sunt, evident, termeni care nu au nevoie de explicație. Un colțar este o canapea cu două laturi care formează un unghi de 90°. A nu se confundă cu „canapeaua cu șezlong”, care este esențialmente o canapea liniară, doar că unul dintre locuri este mai adânc și uneori mai lat decât celelalte.
„Loveseat”-ul de azi, „causeuse”-a de ieri
Tot așa cum „sofa” și „divan” sunt cuvinte de origine turcească, cândva limba elitelor în partea noastră de lume, franceză a avut și ea perioada ei de glorie ca limbă de cultură și sursă pentru nenumărate împrumuturi lingvistice, mai ales pentru lexicul obiectelor de lux. Astăzi, rolul acesta revine englezei. Iată de ce întâlnim din ce în ce mai mult termenul „loveaseat” pe site-urile de mobilier.
Dar ce este un loveseat?
Ei bine, loveaseat-ul de azi este „la causeuse” de ieri: o canapea mică, pentru două persoane, dar mai mică totuși decât o canapea „normală” cu două locuri, ideea fiind că cele două persoane trebuie să fie ori îndrăgostite, ori foarte bune prietene, adâncite într-o conversație frivolă („causette” în franceză), pentru că trebuie să se simtă în largul lor stand practic lipite.
Confidentul și indiscretul – alte fantezii franțuzești
Un tip de canapea foarte original, imaginat la sfârșitul secolului XIX, este „le confident”: practic două fotolii alăturate într-o singură piesă, orientate în direcții opuse, așa încât cele două persoane care se așezau să poată discuta foarte de aproape, făcându-și confidențe, dar fără să se atingă totuși. O variație a „confidentului” este „indiscretul”, care presupune adăugarea unui al treilea fotoliu, că pentru o a treia persoană care ar trage cu urechea la conversația privată a primilor doi.
Astfel, canapeaua „indiscretă” are o foarte interesantă formă de elice sau de spirală. Posibilă inspirație pentru piesă Tatlin de la Edra?
Bărbații preferă pielea – canapelele Chesterfield
Deși există precedente pentru tapitarea cu piele a canapelelor, practică a devenit extrem de populară în a două parte a secolului XIX și mai ales în secolul XX. De departe cea mai celebra este canapeaua Chesterfield, numită uneori și „club sofa”: o canapea cu capitonaj impresionant, cu brațele rotunjite și aflate la aceeași înălțime că spătarul. Numele i se trage de la Philip Stanhope, conte de Chesterfield, prezumatul inventator al acestui tip de canapea.
Cât despre denumirea de club sofa, ea nu are nimic cu ce înțelegem noi prin „club”, deși multe asemenea stabilimente sunt echipate cu canapele Chesterfield, ci cu celebrele „cluburi ale gentleman-ilor” britanici, locuri unde elitele sociale strict masculine se întâlneau și jucau biliard sau cărți, discutau politică, luau masă și hotărau soarta lumii. Departe de femei și de meridianele lor.
